Sistemul bazat pe contribuţii solitare, gestionate de stat, avea la bază aşa numitul «contract între generaţii», cînd persoanele apte de muncă finanţau pensiile generaţiei mai în vîrstă, fiind ferm convinse că, ajungînd la pensionare, generaţia mai tînără le va finanţa, la rîndul său, pensiile. Acest sistem funcţiona perfect în trecut, cînd familiile aveau mai mulţi copii, iar longevitatea era mai redusă. În prezent, însă, situaţia s-a schimbat radical: un număr tot mai mic de persoane active sunt nevoite să întreţină un număr din ce în ce mai mare de pensionari. Durata vieţii a crescut considerabil, implicit şi durata achitării pensiilor, iar durata vieţii active s-a redus, deoarece tot mai multe persoane îşi continuă studiile pînă la vîrsta de circa 30 ani. În paralel, creşte numărul de întreprinzători particulari, care nu participă la sistemul de stat de pensii. De altfel, din cauza inegalităţii diminuării raportului pensionar – angajat, cota contribuţiilor de asigurări sociale este în continuă creştere.
Pentru prima dată, ideea iniţierii unor schimbări esenţiale în sistemul de pensii (introducerea mecanismului fondurilor private de pensii) a avut-o Jose Pinera, din Chile, care la 4 noiembrie 1980 a introdus Reforma de protecţie socială prin substituirea sistemul de pensii de stat prin sistemul naţional de conturi de economii de pensii (CEP), condus de companii private, care le permitea angajaţilor să renunţe la sistemul public de asigurări sociale (10% din venit) în favoarea unui sistem privat.
Experienţa statelor din America de Nord şi de Sud
În ţările din America Latină, se evidenţiază 3 modele de reforme, ce au fost adoptate în dependenţă de specificul ţărilor :
De substituţie (Chile-1980, Bolivia-1997, Mexic-1997, El Salvador-1998, Nicaragua-iniţiat în 2000, dar încă neimplementat). Acest model presupune că sistemul public este unul de tip închis (nu se admiteau noi-veniţii), fiind înlocuit de sistemul privat de asigurări sociale (în Mexic variază de la o regiune la alta, fiind implementat şi cel mixt). În baza sistemului dat se achită pensia în dependenţă de suma acumulată în conturile individuale de asigurare, adunată pe perioada angajării.
În Chile, care a făcut pioneratul fondurilor private de pensii, sistemul de pensii nu presupune un sistem redistributiv, ci doar unul acumulativ. Astfel, angajatorul virează automat în fiecare lună 10% din salariu în contul personal al lucrătorului. Această normă procentuală se extinde numai asupra primelor 22000 dolari din venitul anual. Lucrătorul poate să introducă în CEP, în calitate de economii benevole, 10% suplimentar din salariul lunar, care, la fel, nu sunt impozitate.
Sistemul de pensii din Chile CEP include atît angajaţii din sectorul privat, cît şi din cel de stat. Unica excepţie o fac funcţionarii din poliţie şi din forţele armate, a căror asigurare cu pensii constituie o parte indispensabilă a sistemului de retribuire.
Sistemul CEP include, de asemenea, asigurarea în caz de moarte prematură şi de pierdere a capacităţii de muncă. Fiecare CEP prezintă clienţilor săi serviciile corespunzătoare, obţinînd în companiile de asigurare privată, asigurarea în caz de deces sau de pierdere a capacităţii de muncă.
Contribuţia de asigurare se achită din contribuţia suplimentară a lucrătorului ce include comisionul în mărime de 2,9% din salariu.
• Paralel (Peru-1993, Columbia-1994). Acest model presupune nu închiderea sistemului public, ci reformarea lui, devenind o alternativă a unui sistem privat de pensii asemănător cu cel chilian. Angajatului i se permite să aleagă între un sistem sau altul, administrarea fondurilor private fiind exclusiv privată în Peru şi mixtă în Columbia.
• Mixt (Argentina-1994, Uruguai-1996, Costa Rica-2001). Acest model presupune reformarea sistemului public, astfel încît de la bugetul de stat se achită o pensie de bază, iar pensia auxiliară e achitată de fondurile private de pensii, în dependenţă de contribuţiile efectuate (model, care ulterior, a fost preluat de majoritatea ţărilor).
Aproape 11 mln. de muncitori din patru state din America de Sud , în prezent, dispun de conturi de pensii personale.
De altfel, succesul major al reformelor sociale în America Latină se datorează nu numai strategiilor bine-gîndite, ci şi unei creşteri economice de proporţii, înregistrată în această regiune.
În Statele Unite ale Americii , pe parcursul ultimilor decenii, baza sistemului de pensionare o forma Programul de asigurări, ce prevedea achitarea pensiilor pentru limita de vîrstă, pentru urmaş şi invaliditate („Old Age, Survivors, Disability Insurance”), cunoscută sub denumirea de „Social Security”. Această programă cuprindea toţi lucrătorii sistemului privat, cu excepţia lucrătorilor căii ferate, care aveau propria programă. Funcţionarii de stat cădeau sub incidenţa propriului program, care se împărţea în cel federal şi local (în dependenţă de tipul funcţionarilor ce contribuiau). Vîrsta de pensionare este de 62-65 ani şi persoana primeşte o pensie egală cu 80% din venitul cu care a contribuit . Mărimea pensiei este direct proporţională cu starea familiară. Astfel, dacă pensionarul are o soţie ce nu lucrează, în vîrstă de 65 ani şi mai mult, lui i se cuvine 50% adaos, pentru soţia de 62 ani – 37,5%. De altfel, adaosul de 50% este achitat şi în caz că pensionarul are copii de pînă la 18 ani. Este prevăzut un mecanism întreg de adaosuri pentru întreţinuţi care, însă, nu depăşesc o sumă predefinită. De altfel, văduva în vîrstă de 65 ani şi mai mult primeşte 100% din pensia soţului, iar în vîrstă de 60 ani – 71,5%. Pensia de invaliditate o primesc persoanele ce şi-au pierdut total capacitatea de muncă, au lucrat minim 10 ani pînă la momentul invalidităţii din care minimum 5 au contribuit la sistemul de asigurări sociale. La atingerea vîrstei de pensionare, pensia de invaliditate este schimbată pe pensia pentru limita de vîrstă.
Deoarece, conform estimărilor specialiştilor, către anul 2018, contribuţiile de asigurări sociale nu vor mai acoperi necesităţile financiare pentru plata pensiilor , SUA a adoptat un sistem propriu de asigurări sociale private (numit „410(k) account”), bazat pe 3 piloni: unul de bază, achitat de stat, al doilea – pensia condiţionată de companie şi al treilea – acumulările personale. De altfel, contribuţiile pentru asigurarea socială privată, aferentă pilonului 2, poate fi achitată total sau parţial de angajator (cealaltă parte de angajat) astfel deducîndu-se fiscal acea parte, cu care s-a contribuit. Aici apare o particularitate în plus: suma contribuţiilor sociale facultative nu include şi asigurarea medicală ca în ţările Americii latine şi în majoritatea ţărilor europene.
Experienţa statelor Asiei
Japonia . La sfîrşitul sec. XIX, guvernul japonez a fixat o pensie de stat doar militarilor şi funcţionarilor publici. După cel de-al II-a Război Mondial, aceste prevederi s-au extins şi asupra angajaţilor din sectorul privat. Asigurarea cu pensii, ca modalitate de protecţie socială, capătă o însemnătate tot mai mare în legătură cu îmbătrînirea rapidă a naţiunii japoneze. Din 1950 pînă în 1995, populaţia Japoniei a crescut de la 84,1 mln. pînă la 125,6 mln. oameni sau de aproape 1,5 ori.
În aceeaşi perioadă, numărul persoanelor de 65 ani şi mai mari s-a majorat de la 4,2 mln. pînă la 18,3 mln. oameni sau de aproape 4,4 ori . S-a majorat substanţial – de la 1,1 mln. pînă la 7,2 mln. oameni sau de 6,7 ori numărul persoanelor care au depăşit limita de 75 ani. Potrivit prognozelor, către anul 2025 persoanele mai mari de 65 ani vor constitui 25,8% din întreaga populaţie a ţării şi Japonia va fi cea mai bătrînă societate mondială.
Îmbătrînirea populaţiei, indiscutabil, a impus perfecţionarea permanentă a tuturor sistemelor de asigurări sociale existente. În prezent, în Japonia activează următoarele sisteme de asigurare cu pensii:
1. sistemul de pensii naţional, care cuprinde, în principal, întreprinzătorii individuali;
2. sistemul de pensii pentru salariaţi sau aşa-numitul sistem de pensii de asigurare a persoanelor angajate ca salariaţi în companiile private;
3. sistemul naţional de pensii al lucrătorilor de la întreprinderile de stat;
4. sistemul de pensii al lucrătorilor din instituţiile obşteşti locale;
5. sistemul de pensii al pedagogilor din şcolile private;
6. sistemul de pensii al lucrătorilor din asociaţiile de ajutor reciproc din gospodăriile săteşti, forestiere şi piscicole.
Toate aceste sisteme de pensii includ în sine trei tipuri de pensii: pentru limită de vîrstă, de invaliditate şi de urmaş.
De la mijlocul anilor optzeci, guvernul efectuează o reformă eşalonată de mare anvergură a tuturor tipurilor de asigurări sociale. Scopul acesteia este unirea tuturor sistemelor de asigurare, printre care şi asigurarea cu pensii pentru limită de vîrstă, într-un sistem unic cu principii de asigurare comune, incluzînd o mărime unică a cotizaţiilor de asigurare, acordarea de compensaţii şi servicii unitare. Sistemul de pensii japonez este format pe baza a 2 piloni.
Primul pilon este numit Programul Naţional de Pensii („Kokumin Nenkin”), care acoperă toţi rezidenţii japonezi. Pensia se stabileşte la atingerea vîrstei de 65 ani şi 40 ani stagiu asigurat. Al doilea pilon îi cuprinde pe toţi (cu excepţia întreprinzătorilor individuali) şi este unul, de asemenea, obligatoriu. Aici este de remarcat acel fapt că el este diferit la angajaţii din sectorul privat faţă de cei din sectorul public. De la începutul reformelor se percepea o contribuţie egală cu 14,642%, percepută 50/50 de la angajator şi angajat. Ulterior, aceasta a crescut pînă la 26,8% în 1994, iar în 2000 a atins cota de 26,5%. În 2004 a fost iniţiată o nouă reformă, marcată, în mod substanţial, de introducerea unui mecanism nou, care identifica valoarea contribuţiei automat în dependenţă de o serie de factori macroeconomici. Astfel, se presupune ca cota contribuţiei va scădea în fiecare an cu 0,354% pînă va atinge limita de 18,3% în 2017.
Pe lîngă pensia de bază, se plăteşte şi pensia locală, a cărei mărime, în dependenţă de sistemul de pensii, o depăşeşte pe cea de bază. Pensiile pentru limită de vîrstă sunt supuse indexării automate anuale, dacă preţurile cu amănuntul în anul precedent au crescut cu 5%. Indexarea pensiilor se efectuează şi la fiecare cinci ani pentru a ţine cont de modificările care au avut loc în aceşti ani în economia statului şi de standardele de viaţă.
Alături de stat, la perfecţionarea permanentă a asigurării cu pensii, în general, şi asigurarea cu pensii pentru limită de vîrstă, în special, participă activ şi companiile private, în primul rînd, cele mari, cele mai multe avînd programe sociale proprii de perfecţionare a protecţiei sociale a lucrătorilor.
Dintre toate aceste programe, pentru persoanele care se pensionează cu pensie pentru limită de vîrstă, cea mai mare importanţă o are programul compensaţiilor, realizat, practic, de toate companiile cu numărul de angajaţi mai mare de 30 oameni. Compensaţiile se plătesc, suplimentar, la cotizaţiile de asigurare prealabilă a lucrătorilor. Ele se oferă gratuit din contul profitului întreprinderii. Singura condiţie ce dă dreptul la asemenea compensaţii o constituie cererea ca lucrătorul să fi activat fără întrerupere la întreprinderea în cauză nu mai puţin de douăzeci de ani. Mărimea compensaţiei depinde de stagiul de muncă şi de studiile lucrătorului.
Singapore a adoptat un model care implică un singur fond privat. Acest fond e centralizat şi controlat exclusiv de Guvern. Investiţiile efectuate de acest fond ţineau în mare parte de hîrtii de valoare de stat străine şi de unele active de pe bursele străine. Rata reală a returnărilor a fost mai mică de 3% pe an pe o perioadă de 25 ani. În acelaşi timp, costul tranziţiei a fost şi el unul foarte mic. Implementarea acestui model implică o încredere mare a populaţiei în Guvern.
Completat sub: r Uncategorized | Tagged: Chile, fond de pensii, Japonia, Singapore, SUA | Comentarii oprite
„Nu există meciuri uşoare în fotbalul internaţional” – o spun adesea selecţionerii. Statistica însă nu le dă dreptate. O privire asupra „performanţei” în turneele de calificare la campionatele mondiale şi europene de fotbal a ultimelor cinci selecţionate (Malta, Andorra, Luxemburg, Insule Feroe, San Marino) din 
