Soluții pentru crizele financiare

Sorin Hadârcă

Fiind preocupați în modul cel mai firesc posibil de soarta propriilor economii, tindem să ignorăm faptul că criza financiară mondială a ridicat câteva întrebări fundamentale: am ajuns oare la capătul liberalismului? Și dacă este să reglementăm, atunci cum anume să o facem?

De curând am inițiat o serie de postări în jurul acestei teme. Nu am să mă opresc în detaliu asupra ideilor astfel lansate, dar am să preiau, totuși, câteva afirmații de bază.

Reglementările sunt naturale

Poate că este inutil (sau prea târziu!) să ne întrebăm de unde vin regulile. Am edificat o civilizație a cărei valoare supremă este libertatea și, în pofida acestui fapt, ne simțim în largul nostru atunci când suntem înconjurați de reguli. O competiție sportivă ar fi absurdă, dacă nu ar fi organizată conform anumitor reguli; am zice că un proces de selectare a angajaților nu este transparent, dacă nu se conformează anumitor reguli; acceptăm cu naturalețe regulile etichetei și învățăm devreme că obligațiunile contractuale reprezintă tot reguli. Jean-Jacques Rousseau rezolvă acest paradox explicând că regulile (aceleași cu legile) există în virtutea faptului că cetățenii renunță voluntar la voința sa proprie în favoarea rezultatului unui sufragiu care reprezintă voința generală a comunității. În acel moment, voința individuală ca și cum încetează să mai existe fiind substituită ca atare de voința generală.

În acest sens, de la Rousseau încoace, regulile sunt lucrul cel mai natural din câte se pot întâmpla acestui animal politic – Omul. Totodată, este important să realizăm că nu suntem singulari ca specie în această familiaritate cu regulile. Toate animalele sociale – de la cetacee la primate – deja posedă, într-un fel sau altul, un gust înnăscut pentru relații ierarhice. „Înnăscut” – e cuvântul cheie, deoarece, admițând că comportamentul social al animalelor a fost dictat de evoluție, trebuie să recunoaștem că, într-un mod cu totul special, oamenii au abilitatea de a crea reguli noi, modifica reguli vechi, renunța la reguli și a le adapta în dependență de situație.
Este logic să ne întrebăm la această etapă: ce face o regulă – regulă? Or, prin ce sită magică trece voința individuală înainte de a deveni voință generală?

Reglementările sunt compromisuri

Contemporanul lui Rousseau, Jeremy Bentham observă că regulile reprezintă o funcție a utilității. Regulile nu sunt cine știe ce opere ale naturii, ci rezultatul unor compromisuri raționale, bilanțul avantajelor și a dezavantajelor. Principiul, pe care Bentham în mod romantic (și oarecum caraghios) îl numește principiul maximei fericiri pretinde că o lege este corectă dacă „îi face fericiți pe cei mai mulți” (the greatest happiness of the greatest number). De o parte și de cealaltă parte a balanței, Bentham plasează „plăcerile” și „durerile”. Astăzi numim această balanță analiza cost-beneficiu.

Aceiași idee se regăsește și în analiza impactului, care nu este altceva decât o succesiune de întrebări relevante subiectului: care este obiectivul compromis? cum definim problema? care sunt opțiunile de soluționare a probleme? care sunt beneficiile fiecărei opțiuni în parte? care sunt costurile fiecăreia? dar impactul asupra concurenței? asupra inovației? Lista poate continua oricât ne-am dori. În prezent se consideră relevant să se pună în vizor și impactul asupra mediului și impactul asupra sărăciei.

Personal, am avut oportunitatea să particip la un seminar organizat de CEF la Ljubljana dedicat aplicării Analizei Impactului Reglementărilor (RIA) în sectorul financiar. Timp de două zile am asimilat, de rând cu alți participanți din Europa de sud-est, abecedarul RIA pentru ca în ultima zi să aplicăm cunoștințele astfel acumulate într-un exercițiu practic bazat pe reglementări reale din țările din regiune. Revelația acelui seminar a fost faptul că se poate învăța RIA în doar câteva zile. Nu vreau nicidecum să diminuez din importanța cunoștințelor specializate. Cu certitudine, am fost avantajați de faptul că informația de fond era deja culeasă, iar în exercițiul nostru am fost ghidați de practicieni experimentați. Și totuși, succesul exercițiului a fost bazat pe faptul că, la fel ca și tabla înmulțirii, analiza impactului nu este prerogativa unor țări anume, iar pentru utilizarea ei nu sunt necesare anumite condiții speciale.

După cum cunoaștem, în Republica Moldova RIA este lege pentru toate actele normative care reglementează activitatea de întreprinzător, mai puțin actele din sectorul financiar-bancar. Însă exact în acest sector bântuit (mă refer la sectorul bancar mondial) se află miezul problemei: cum s-a ajuns ca reglementările existente să pice într-un mod atât de lamentabil testul și care sunt soluțiile posibile?

Reglementări pozitive vs. reglementări negative

Diferența între sistemul legal anglo-saxon și cel continental (înrădăcinat în Codul Civil napoleonic) este principială în raport cu spiritul legilor. În timp ce Marea Britanie a fost fidelă redacției negative a legilor (care interzicând ceva, lasă să se înțeleagă că restul e permis), continentul a evoluat în direcția redacției pozitive a legilor care devin din ce în ce mai prescriptive. Britanicii au dezvoltat un sistem legal în care statul e „un rău mai mic”, intervenția lui este în general nedorită, însă acceptată atunci când se justifică printr-un interes public bine conturat. (Apropo de Israel, este curios să observăm că și cele 10 porunci au fost emise în redacția negativă: să nu ucizi, să nu-ți dorești soția vecinului tău, etc.)

Diferența este de semn.

Să luăm un exemplu. Regula cunoscută din biliard, conform căreia bila neagră este lovită ultima, poate fi formulată în felul următor:

• Nu ai voie să lovești bila neagră; sau
• Trebuie să lovești doar bilele colorate.

Observăm imediat că diferența este formală – negativ vs. pozitiv, deoarece în jocul de biliard ambele redacții duc la un singur efect: bila neagră e lovită ultima. Totuși, în viața reală, alegerea între a interzice și a prescrie ceva conferă acțiunilor jucătorilor un curs diferit.

Caracterul negativ al regulilor de joc favorizează inovația. Redacția lui „este permis orice dacă nu e interzis” stimulează explorarea unor domenii nereglementate, ducând la apariția a noi instrumente, noi metode, noi produse. Este de la sine înțeles că „noul”, aflându-se într-un spațiu nereglementat, poate aduce mari beneficii, dar poate cauza și anumite pagube. „Noul” nu a fost testat niciodată pe viu și reprezintă un element volatil per se. La polul opus, reglementările pozitive favorizează echilibrul, stabilitatea. Regulile prescriptive fac dificilă inovația. Este foarte puțin probabil să oferi un instrument „nou” într-un cadru normativ prescriptiv fiindcă pentru a-l traduce în viață este necesar să ajustăm mai întâi regulile.

Când mă gândesc la cele două abordări în stabilirea regulilor, îmi imaginez o competiție între un cal sălbatic, nărăvaș și un cal înhămat la trăsură. Nu este sigur cine ajunge primul la linia de finiș, căci deși calul înhămat la trăsură se deplasează mai încet (trăsura este, desigur, plină cu prescripții normative), cel nărăvaș riscă să se abată de pe traseu. Și totuși, dacă nu o face, el va fi cu siguranță cel ce va învinge. Or, este inutil să mai adaug că sistemul bancar american s-a dovedit a fi calul nărăvaș, iar sistemul bancar moldovenesc –calul înhămat la trăsura reglementărilor.

Este totuși oportun să constatăm aici că „noul” alimentează progresul , nicidecum – prescripțiile normative…

Aplicații practice

La starea actuală a lucrurilor se lipesc de minune cuvintele din banc: avem o noutate bună și un proastă. Pe care doriți prima?

• Noutatea bună: țările care au adoptat reglementări pozitive (inclusiv RM) vor fi afectate mai puțin de criză;
• Noutatea proastă: țările care au adoptat reglementări negative vor depăși criza și vor continua să inoveze.

În realitate acest lucru urmează a fi demonstrat. Cred că ar fi interesant să verificăm această ipoteză: criza financiară este asociată țărilor cu reglementări negative. Ca să verificăm acest lucru va fi suficient să alegem două blocuri de țări – A. Țările anglo-saxone (plus Israel, Japonia, țările scandinave); și B. Țările Europei continentale (cu excepția economiilor în tranziție). Mă aștept ca blocul A să genereze ritmuri de creștere economică mai înalte decât blocul B, dar și o incidență mai frecventă a crizelor și o volatilitate mai înaltă a creșterii.

Fundamentul teoretic al ipotezei lansate este studiul lui Daron Acemoglu, Simon Johnson și James A. Robinson privind rolul instituțiilor în creșterea economică. Teoreticienii creșterii economice demonstrează empiric că regulile de joc (instituțiile) sunt decisive în explicarea creșterii economice. Îndrăznesc să adaug că regulile de joc sunt decisive nu doar pentru creșterea economică, ci și pentru devierea standard a creșterii. Altfel spus – pentru incidența crizelor. Anticipez că în perioade rezonabile de timp performanța regulilor de joc va fi aproximativ aceiași atât pentru țările caracterizate prin reguli pozitive, cât și pentru cele caracterizate prin reguli negative – în caz contrar unul din sistemele alternative ar avea câștig de cauză și toată lumea l-ar fi adoptat drept ideal.

Totuși, dacă reglementările pozitive înseamnă stabilitate și stagnare, iar reglementările negative –inovații și criză, mă întreb dacă e posibil să alegem în mod rațional între aceste mere și portocale? Mai presus decât asta: există și altfel de fructe?

Polița de asigurare anti-criză

Folosind metafora propusă anterior, reformulez sarcina noastră: trebuie să asigurăm ca mânzul nărăvaș să nu se abată de la traseu. În termeni practici asta înseamnă să stabilim un sistem de motivație (incentives) care să-l determine să dorească acest lucru.

Unica soluție care mi-a venit în minte este că ar fi util să combinăm cele două opțiuni de reglementare. Ce-ar fi dacă, reglementările prudențiale a sistemului financiar american să rămână mai mult sau mai puțin intacte (cu excepția inevitabilelor retușări urmare a lacunelor vădite din domeniul supravegherii), în schimb să se adauge un element nou: asigurările contra crizei.

Chiar așa, dacă crizele financiare sunt inevitabile, iar efectele lor seamănă cu efectele cataclismelor naturale, de ce nu am putea stabili un minim de capital de rezervă care să fie depozitat la un asigurator mondial? Un fel de Fond Internațional de Garantare a Depozitelor.
Ținând cont de suma astronomică pe care ne-o facturează criza financiară mondială, eu cred că merită de promovat această idee.

Dumneavoastră ce ziceți?